APRECIERI ISTORICE DESPRE ARTA SABIEI

Kendo este rezultatul modernizarii vechilor tehnici japoneze de lupta cu sabia, ken-jutsu sau gekiken, descinsa direct din razboi.

Aceste tehnici razboinice sunt dezvoltate pe câmpurile de lupta, sau în dueluri. Durând aproape un mileniu, din secolul al VII-lea în secolul al XVII-lea, folosindu-se de la arc, arme albe de toate tipurile, pâna la armele de foc, care tin în mod esential de existenta razboinicului, dar sabia este cea de care bushi ¹, sfârsind a fi deposedati, reprezenta ratiunea de a trai si de a muri.

În timpul celor doua secole si jumatate de pace pe care le-a cunoscut Japonia înainte de deschiderea sa catre lumea moderna din 1868, cei care purtau sabia au adaptat codul de conduita a razboinicului pe timp de pace, si tot ei au transformat practicarea ken-jutsu într-o forma pasnica.

Sabia din lemn, bokken, si sabia din bambus, shinai, au devenit replicile mortalelor sabii de otel, ken, cunoscute mai ales sub numele de katana.

«Jutsu», care se poate traduce prin «tehnica adevarata», a pierdut caracterul razboinic, pentru a se transforma într-o cale, do.

«Do» este în masura sa disciplineze corpul si spiritul fiecarui practicant, vizând un nivel mai înalt, o mai adânca armonie sociala, si sa aduca contributia sa, pacii.

Nu este cel mai mic paradox al kendo-ului modern, (dar exemple au strabatut lumea) ca o forma de lupta care are ca scop suprem respectul asupra integritatii «adversarului» si o politete absoluta, ca dezvoltarea istorica este marcata de milioane de «morti prin sabie».

Istoria ken-jutsu-ului, urmata de cea a kendo-ului, este autentica si putem spune exclusiv japoneza, în masura în care influentele continentale, în rpincipal cele chineze, au marcat domeniul Artelor Martiale. În tara sa de origine, aceasta istorie face înca obiectul a foarte numeroase publicatii, de la cele adresate publicului larg, pâna la teze universitare.

Faptele eroice ale kengo celebrii, pe care cartile, revistele, benzile desenate, teatrul, cinematograful, televiziunea au facut sa patrunda în fiecare colt, fac parte din patrimoniul national.

Occidentul a început sa descopere aceasta literatura, dar traducerile, chiar cele în limba engleza sunt foarte rare.

Vom încerca în cadrul acestei introduceri sa mentionam câteva repere istorice si principalele etape ale istoriei kendo-ului.

CÂTEVA REPERE

În epoca chineza SUI (589-618) si începutul epocii TANG (618-907), echivalente sfârsitului epocii YAMATO si epocii NARA în Japonia.

Sabia dreapta cu doua taisuri, mânuita cu o singura mâna pentru a strapunge dusmanul, este introdusa în Japonia; este utilizata alaturi de arc si halebarda în batalii care, în acea epoca, angajeaza în mod esential infanteria.

Epoca HEIAN (794-1195)

La mijlocul acestei epoci, grupurile de cavalerie câstiga în popularitate. Sabiile lungi, curbate, mânuite cu o singura mâna devin superioare sabiilor drepte chineze. Luptând de pe cal, un cavaler care utilizeaza o lama lunga, curbata, are mai multa forta în lovitura.

Tehnica indigena de producere a sabiilor s-a perfectionat datorita forjorilor japonezi.

În timpul revoltelor din era Hogen (1156) si din era Heiji (1159) razboinicii din toate clanurile, foloseau sabii lungi, curbate, manevrate cu doua mâini.

Perioada BAKUFU din epoca KAMAKURA (1185-1333)

Razboaiele care preced si urmeaza instalarea primului Shogunat la KAMAKURA marcheaza ascensiunea oamenilor de razboi, buke; ei sunt personajele legendarelor fapte de arme, marii spadasini ai epocii. Armamentul lor era în mod obligatoriu completat de arc, yumi.

Lungimea sabiei este sinonima eficacitatii; în raport cu talia si forta luptatorului, ea putea varia de la 1,3 m, la 1,8 m. Purtata de un servitor în perioadele de acalmie, în timpul bataliei, sabia în teaca sa, era suspendata la soldul razboinicului.

Sabia nu a fost niciodata atât de lunga ca si în timpul razboaielor din perioada 1336-1392, care marcheaza ruptura dinastica dintre Nord si Sud, NAMBOKU CHO.

Epoca MORUMACHI (1333-1573)

Epoca shogunatului ASHIKAGA a fost marcata de înfruntari sângeroase de o dimensiune ne mai cunoscuta.

Marile conflicte ale epocii au fost revoltele taranesti din 1428 si 1429, apoi teribilele conflicte pentru succesiunea shogunala, revoltele din era ONIN, începute în 1467 si încheiate în 1477 prin epuizarea celor doua tabere.

Cucerirea castelului ODAWARA de HOJO SOUN în 1495, marcheaza începutul perioadei numite «seniorii luptatori», SENGOCU DAIMYO, care dureaza pâna în 1573.

În timpul acestei perioade seniorii, care la paravanul numelui unei autoritati centrale, profita în a-si impune hegemonia lor prin forta, asupra altor provincii, marindu-si propriile fiefuri.

Timp de aproximativ saptezeci de ani, tara a fost teatrul unui razboi civil întrerupt de perioade de pace la hazardul victoriilor, înfrângerilor, aliantelor si tradarilor. Aceasta perioada a fost foarte propice pentru razboinici, când cei mai buni dintre ei au fost cautati de catre daimyo, care se întreceau în a-i apropia.

Necesitatea de mobilitate a trupelor, cu aparitia a numerosi razboinici pedestri înarmati cu o singura sabie, a schimbat fizionomia luptatorilor. Arcul, lancea, naginata erau de asemeni utilizate.

Sabia, pentru a putea fi mânuita mai usor a fost scurtata si pregatirea luptatorilor, bushi, s-a concentrat asupra eficacitatii în acest gen de arma. Acestia sunt anii de aur a crearii de scoli de sabie cu conducatorii lor, kengo, maestri faimosi, care si-au cucerit reputatia eficacitatii pe câmpul de lupta si în confruntarile individuale, taryu jiai. Ei, în timpul calatoriilor initiatice, gyo, au traversat tara, expermentându-si tehnicile cu alti experti.

Vom mentiona câtiva dintre cei mai mari kengo ai istoriei sabiei; majoritatea au dat numele lor unor scoli care au rezistat pâna în vremurile noastre, traditia fiind transmisa din generatie în generatie de descendenti. Alte scoli au disparut odata cu fondatorii lor.

TSUKAHARA BOKUDEN (TAKAMOTO) 1490-1571

Ispravile si duelurile sale au ramas celebre; dupa ce a dobândit maiestria în stilul KASHIMA SHINTO RYU SI a repurtat numeroase victorii, el a pus la punct propriul stil, bazat pe eficacitatea unei singure lovituri - HITOTSU NO TACHI.

KAMI IZUMI NOBUTSUNA (HIDETSUNA) 1490-1571

Fiu al seniorului castelului OGO, el a fost crescut în traditia armelor, devenind redutabil în lupta cu lancea si sabia. A studiat stilurile KAGE RYU, scoala umbrei si KASHIMA SHINTO RYU.

El a creat propriul sau stil, SHIN KAGE RYU, noua scoala a umbrei; la vârsta de 55 de ani, transmite secretele stilului sau lui YAGYU MUNEYOSHI, apoi se retrage.

Influenta sa a fost foarte mare asupra dezvoltarii ulterioare a kendo-ului, pentru ca apus la punct o forma de sabie de bambus în suport de piele, fukuro shinai, predecesorul shinai-ului actual si a dat o dimensiune spirituala practici cu sabia.

YAGYU MUNEYOSHI 1527-1606

Fiul mostenitor al liniei de seniori Yagyu, cu radacini pâna în secolul al XI-lea, Muneyoshi primeste acces la învatatura de sabie a stilului Yagyu, se slefuieste în stilul TODA RYU, pe deasupra a fiind numit continuatorul stilului SHIN KAGE RYU. El se consacra numai sabiei si creeaza propria sa scoala, YAGYU SHIN KAGE RYU, care utilizeaza pentru antrenament o forma de shinai. MUNEYOSHI a avut neajunsuri în a perfectiona arta sa cu tehnica «fara sabie», MUTO, care consta în a neutraliza, cu mâinile goale, un adversar, apucând mânerul sabiei acestuia sau a lamei între palmele mâinii.

Urmând învatatura maestrului sau KAMIIZUMI, MUNEYISHI interiorizeaza antrenamentul fizic în relatia cu budismul zen si meditatia, lucru ce depaseste într-o epoca razboinica, stadiul de practica utilitara.

ITO ITTOSAI KAGEHISSA, nascut aprox. 1540, a trait 93 de ani

Diferitele ramuri ale stilului ITTO RYU fondat de ITTOSAI, transmise pâna în zilele noastre, au fost renumite, ca si YAGYU SHIN KAGE RYU, într-o conceptie diferita de a stapâni sabia.

Personalitatea lui ITO KAGEHISSA era diferita; dorinta sa crâncena de a deveni un om al sabiei, apoi absenta formalismului în a cauta eficacitatea de-a lungul luptelor, l-a facut sa fie într-o viata ratacitoare, un om de-o forta mentala si tehnica exceptionala.

Dupa ce si-a dobândit maiestria cu KANEMAKI JISAI si a ajuns la reputatia de Kengo, el a dezvoltat propriul sau stil ITTP RYU, scoala «de o singura sabie» cu tehnicile numite «lovitura în vis», MUSO KEN si «a taia în departare», HASSHATO. Aceste doua tehnici nu au fost transmise în detaliu; particularitatea stilului ITTO RYU actual este regasita în tehnica KIRI OTOSHI. ITO KAGEHISSA si-a ales succesorul dintre cei doi pretendenti, care s-au întrecut într-un duel mortal. Acesta a fost TENZEN (viitorul ONO TADAAKI), care l-a avut ca rival pe un alt discipol, ZENKI.

Este probabil ca în ultima parte a vietii sale, KAGEHISSA s-a retras într-un templu.

ONO JIROEMON TADAAKI 1559-1628

În urma victoriei sale, TENZEN sa consacrat de a transmite stilul ITTO RYU al maestrului sau KAGEHISSA.

Eficacitatea sa remarcabila s-a perfectionat pe câmpurile de lupta, în serviciul shogunului IEYASU; el devine, în acelasi timp cu YAGYU MUNENORI, al doilea maestru de sabie al urmatorilor doi shoguni, HIDETADA si IEMITSU.

El s-a pregatit pentru a fi invincibil, dar caracterul sau de-a nu accepta concesii si mândria sa, nu i-au permis sa aiba o ascensiune sociala comparabila cu cea a lui YAGUY.

Fiul sau, TADATSUNE, îi succede în fruntea casei ONO si devine fondatorul ramurii ONO HA a stilului ITTO RYU. Fratele sau mai mic, TADANARI, de asemeni a continuat transmitarea stilului ITTO RYU, mai târziu fondând ramura CHUYA HA a stilului ITTO RYU.

MIYAMOTO MUSASHI 1584-1645

Povestile, filmele, mai mult sau mai putin produse ale unei realitati care ramâne adesea incerta, au facut cunoscute viata si faptele celui mai genial dintre kengo, fapte care au depasit granitele tarii sale de origine.

Cunoscutul scriitor YOSHIKAWA EIJI, în romanul istoric «MUSASHI»² descrie într-o vasta fresca ascensiunea eroului japonez.

Fiu de rônin, MUSASHI a avut o copilarie foarte aspra; dotat cu o constitutie fizica foarte robusta si cu un caracter dârz, el s-a îndreptat catre lupta foarte devreme, omorând într-un duel primul sau adversar, când avea doar treisprezece ani. Ajuns la vârsta de douazeci si noua de ani, ultimul sau duel legendar contra lui SASAKI KOJIRO (GANRYU) pe care la omorât cu o sabie de lemn, cioplita dintr-o vâsla, marcheaza sfârsitul unei perioade de cincisprezece ani din viata sa. În aceasta perioada a sustinut si a câstigat mai mult de saizeci de confruntari.

MUSASHI si-a îndreptat studiile în directia utilizarii a doua sabii (ni to). În acest scop, în scoala sa, el a creat ICHI RYU, luptând cu o arma adaptata împrejurarilor, pe care o mânuieste, în cea mai mare parte a timpului, cu o singura mana.

Obisnuinta sa extraordinara de a cauta perfectiunea a facut din el un maestru în pictura, sculptura si alte domenii.

Si-a petrecut ultima parte a existentei în serviciul seniorului HOSOKAWA TADATOSHI la KUMAMOTO (KYUSHU), unde la cererea seniorului, a redactat lucrarea «treizeci si cinci de articole asupra artei sabiei». Putin mai târziu, la vârsta de saizeci de ani, el s-a retras într-o grota, pentru a formula «Cartea celor cinci inele», esenta a artei sabiei si a tehnicii.

Aceasta lucrare, apogeu a artei sabiei si a vietii, este si astazi cartea de capatâi a acelor practicanti de kendo care sunt capabili sa traga un profit din ea.

SEPARAREA SCOLII YAGYU

YAGYU MUNENORI (1571-1645) i-a succedat tatalui sau si a devenit maestru de sabie shogunilor HIDETADA si IEMITSU asupra carora influenta sa, dublata de întelepciune, a fost evidenta. YAGYU

SHINKAGE RYU s-a interiorizat prin influenta învataturii budismului zen pe care a primit-o MUNENORI de la calugarul TAKUAN SOHO (1573 – 1645).

MUNENORI a fost de asemeni un spadasin exceptional.

YAGYU MITSUYOSHI (1606-1650), fiul cel mare al lui MUNENORI a succedat tatalui sau, dar absenta sa misterioasa care a durat doisprezece ani la Curtea din EDO si apoi disparitia sa prematura a împiedicat dezvoltarea talentelor sale în calitate de instructor shogunal.

El a formulat esentialul pregatirii scolii YAGYU SHINKAGE RYU prin lucrarea «tsuki no sho».

Începând cu 1615 scoala YAGYU s-a divizat în doua ramuri, ramura EDO, cu MUNENORI si ramura numita OWARI fondata cu sprijinul seniorului acestei provincii, YAGYU TOSHIYOSHI, care a primit de la bunicul sau, YAGYU MUNEYOSHI, transmiterea lui KAMIIZUMI NOBUTSUNA, se gaseau legitimitatea detinerii secretelor lui YAGYU SHINKAGE RYU.

Plecând de la aceasta diviziune, opozitia apoi ostilitatea între cele doua ramuri aduce slabirea apoi declinul.

Epoca AZUCHI MOMOYAMA (1673-1600)

ODA NOBUNAGA, TOYOTOMI HIDEYOSHI, TOKUGAWA IEYASU reduc rezistenta si realizeaza unitatea nationala.

Pentru a împiedeca întoarcerea confruntarilor, oprirea cresterii numarului de razboinici devine necesara; soldatii-tarani sunt putin câte putin dezarmati.

Batalia de la SEKIGAHARA în 1600 confirma, prin victoria sa, suprematia lui IEYASU.

Epoca EDO (1603-1868)

IEYASU, devenit Shogun în 1603, stabileste prin mai mult de doua secole si jumatate descendenta shogunala TOKUGAWA.

Tara este guvernata prin sistemul Bakufu, condusa centralizat de Shogun, iar fiefurile provinciale, Han, sub tutela seniorilor, Daimyo.

Închiderea tarii devine efectiva în 1635.

Clasa razboinicilor, Bushi, fiind reglementata, iar pacea instalata va face din ei functionarii sistemului.

Ken jutsu adevarat intra în declin; în absenta razboiului, practica din numeroase Ryu-uri ramâne fara motivatie.

În scoli se studia cu sabii din lemn dur, bokken, forme precise si rigide, kata, de atac, de blocaj si riposta; catre mijlocul secolului al XVIII-lea utilizarea shinaiului si protectiilor orienteaza practica catre o expresie mai libera si mai aproape de lupta.

Fata de decadenta spirituala si materiala care a marcat pe razboinici, bushi, elementul moral si spiritual devine preponderent în codul de viata, Bushido, Calea Razboinicului.

Sub influentele confucianiste, în special cele ale lui YAMAGA SOKO, Bushido din acea epoca se forma, pâna a primit o forma maxima la

începutul secolului al XVIII-lea, odata cu publicarea unei culegeri,«Analecte de Nebashima», HAGAKURE.

În prima jumatate a secolului la XIX-lea practica kenjutsu-lui în dojo-uri cunoaste o crestere în popularitate, nu numai de catre bushi, dar si pentru oamenii obisnuiti care au putut avea acces.

Perioada de deschidere fortata a Japoniei catre Occident din 1853 pâna în 1868, a fost teatrul confruntarilor multiple între cei ce doreau sa pastreze vechea ordine si partizanii unei noi ordini.

Neglijând armele de foc, bushi, ronini, în confruntarea cu arme albe, riscau disparitia, odata cu sfârsitul traditiei sabiei.

CHIBA SHUSAKU (1795-1855) este considerat ca fiind ultimul maestru de sabie autentic a acestei epoci.

Începutul Restauratiei Imperiale – Epoca MEIJI 1868

Cu presiunea sistemului unde razboinici au fost baza si interdictia de-a purta sabiile, dojo-urile de ken jutsu au disparut aproape complet în aproximativ zece ani.

Pentru ca maiestria mânuirii sabiei sa nu se îndrepte catre uitare, un spadasin celebru, SAKAKIBARA KENKICHI (1829-1894), a pus în scena

în 1973, împotriva tuturor reticentelor, spectacole de ken jutsu, unde maestri ai vechilor ryu-uri s-au înfruntat fara a curge sânge.

Trecând perioada de copiere exagerata a noii mode occidentale, Japonia imperiala, pentru a se plasa pe un loc în lumea moderna, a dezvoltat la toate subiectele, o forma noua de patriotism, bazat pe devotiune catre împarat.

Vechile valori ale Bushido-ului au gasit în mod natural locul în armata, politie, în educatia copiilor. Acesta a fost începutul kendo-ului actual.

În 1879, forta metropolitana de Politie din TOKYO a creat un curs de KENJUTSU adresat politistilor.

În 1888, la 19 iulie, ultimul maestru de sabie recunoscut, desprins din ramura ONO HA ITTO RYU si fondator al MU TO RYU, scoala fara

sabie, YAMAOKA TESSHU care a jucat un rol important în tranzitia din 1868, a disparut prematur, de cancer, la 51 de ani.

În august 1894 Japonia intra în razboi, împotriva Chinei.

În 1895, a fost fondata la Kyoto «Asociatia Razboinicilor Virtuosi», BUTOKUKAI.

În 1911, gekken (ken jutsu) si ju jutsu au fost incluse ca materii obligatorii în programele scolilor medii.

În februarie 1904 izbucneste razboiul ruso-japonez.

În 1912, un comitet din care faceau parte cei mai valorosi maestrii, ai celor mai renumite scoli din toata Japonia au elaboratkata-urile de kendo, TEIKOKU KENDO NO KATA.

În acelasi an, a fost creat la Kyoto, prima mare scoala de experti în arte martiale, DAI NIHON BUDOKUKAI BUJUTSU SENMON GAKKO.

În 1917, munca asupra kata-urilor a fost reluata si terminata.

Prin urmare kendo s-a dezvoltat normal, cu creerea diferitelor ligi si manifestari.

În anii ’30 kendo devine suportul pe care se muleaza ultranationalismul si militarismul care era în ascensiune.

În 1939, kendo a fost înscris în programa de activitati fizice pentru elevii din ultimul an din scolile primare.

Din 1941 pâna în 1945, Japonia, prinsa în razboiul din Pacific a lasat studiul pentru practica. Dupa capitulare, fortele de ocupatie au interzis practicarea kendo-ului.

Din 1949 pâna în 1952 o forma îndulcita de kendo la occidentali, competitia de shinai, Shinai Kyogi, a fost autorizata. Kendo se practica pe ascuns.

În 1952, în urma evolutiei raportului dintre ocupanti si ocupati, instituit de razboiul din Coreea, practica kendo-ului a fost din nou autorizata.

Creerea Federatiei Japoneze de Kendo (Z. N. K. R.).

1962 coincide cu reevaluarea programelor pentru colegii si licee, care a fost începutul ascensiunii kendo-ului si perioada acordata prioritar competitiilor.

În 1964, cu ocazia Jocurilor Olimpice, a fost construit la TOKYO marele centru BUDOKAN.

În 1967, primul turneu international la TOKYO.

În 1970, primul Campionat Mondial la TOKYO si OSAKA. Creerea Federatiei Internationale de Kendo (I. K. F.).

De atunci, campionatele mondiale au loc odata la trei ani, schimbând prin alternanta zona, Asia-America-Europa.

În acelasi timp în care se dezvolta Kendo ca un mare sport international de competitie, accentul este pus pe practica kendo-ului pentru progresul individual si armonia sociala.

KENDO: DISCIPLINA DE LUPTA

Aspectul kendo-ului, vazut ca o disciplina a vietii, pe care am vrut sa atragem atentia cititorului, nu trebuie sa uitam ca, asa cum arata perceptul³ «Joaca pe drum», ne face sa practicam kendo, si sa-l vedem ca pe un joc intens, vesel.

Practica este serioasa, respectabila, dar spiritul care îl anima pe cel ce se consacra, este mai degraba ascutit decât lejer. A se lua pe sine însusi în serios, a întâlni disponibilitatea aceasta la ceilalti, acesta poate fi dovada ca esti un kenshi⁴.

FINALITATEA KENDO-ului REZULTA DIN LUPTA

Numim «lupta», lupta libera, ji-geiko, între doi practicanti având o experienta suficienta pentru a se opune într-un mod eficace⁵.

Lupta este ne arbitrata, judecata reciproca a validitatii actiunilor tine de sinceritatea si experienta partenerilor. În acest tip de lupta nu exista «rezultat».

Lupta libera în forma competitionala, shiai-geiko, este o alta forma de lupta în care cei doi practicanti pot decide de a da, sau nu, un rezultat luptei lor.

Asaltul este forma obisnuita de lupta în kendo.

Competitia de kendo, shiai, este o lupta judecata de arbitrii, care se deruleaza într-un cadru delimitat de regulamentul competitional.

Punând în joc strategii care pot duce la victorie, competitia înseamna pentru majoritatea practicantilor un mod propice de eliberare a energiei.

Competitia este forma de lupta în kendo cea mai obisnuita.

Ca si în alte discipline sportive, activitatea în kendo este stabilita de reguli, acceptate de aceia care doresc sa-l practice.

REGULILE JOCULUI

1. Doi adversari, aparat fiecare de armura lui, se confrunta fara interventie exterioara. Ei pun în joc, fara restrictie, în totalitate, mijloacele tehnice, în câmpul marcat, pentru a lupta.

2. Kendo este o forma de scrima, fara conventia de prioritate «timp», spunând ca primul care-l loveste pe celalalt în conditiile de validitate, marcheaza un punct, fie în atac, fie în aparare, fie în contraatac; prin anticipare, prin eschiva, sau prin greseala adversarului.

3. Pentru ca o lovitura sa fie recunoscuta valabila si declarata «punct», ippon, patru conditii sunt valabile:

1. partea valabila pentru lovit a shinai-ului, datotsu bu, trebuie sa vina în contact cu,

2. parte valabila, datotsu bui, a protectiilor adversarului,

3. într-o actiune care reuneste trei elemente indispensabile: forta sabiei (ken), participarea întregului corp (tai), energie suficienta (ki), care se exprima printr-un strigat (ai).

4. Fuziunea celor trei elemente, într-o «lovitura» de kendo este denumita ki-ken-tai no ichi (energie-sabie-corp odata).

5. o actiune care reuneste cele trei elemente precedente nu devine ippon, daca combatantul nu marcheaza starea de vigilenta, printr-o pozitie stabila, capabil sa raspunda la un contraatac. Atunci se spune ca lipseste «zanshin».

6. Fuga dupa o actiune valabila sau adoptarea unui comportament necorespunzaror, duce imediat la anularea unei lovituri recunoscute ca fiind ippon.

Notuinea de PUNCT, cum suntem obisnuiti din scrima occidentala, este abandonata, în conceptului de ippon, care urmeaza unei lovituri, uchi, sau unei împungeri, tsuki.

4. La începutul si la sfârsitul luptei, adversarii se saluta dupa un cod de politete foarte bine stabilit.

Asaltul începe si se termina când cei doi adversari sunt fata în fata, în garda mijlocie, vârfurile shinai-urilor fiind apropiate unul de altul.

În afara de aceasta garda obligatorie la început si la sfârsit, cei doi practicanti sunt liberi în actiunile lor: garda, deplasare, lovituri, contact corp la corp, etc. Acest lucru, în mod evident, se deruleaza în respect de cea ce este autorizat si aparat prin regulile de lupta (Cap.«LUPTA»).

5. Numarul tehnicilor de atac fundamentale în kendo este foarte redus, în total, trei lovituri si o împunsatura.

Pentru a profana aceasta simplitate aparenta care poate parea saraca asadar, vazuta din «interior», lupta se prezinta sub aspecte foarte complexe de spatiu, de distanta, de decizie; dificultatea de a lupta creste odata cu experienta combatantilor.

A lovi sau a împunge în mod corect este usor când drumul catre tinta este liber, deschiderea drumului fiind arta de a învinge.

Miscarile corpurilor si shinaiurilor în functie de spatiu si de timp, perceptiile schimbarilor la nivelul psihic si mental al adversarului, sunt cheile care se cauta permanent pentru a deschide drum; numarul lor nu este limitat.

6. Lupta de kendo este din punct de vedere psihic intensa, uneori dura, acest fapt venind indiscutabil de la lovituri sau din contacte fizice dupa care unii nu se simt bine, dar violenta care nu este decât o agresivitate necontrolata nu are locul sau în kendo. Individul brutal sau periculos prin stângacie îsi schimba repede comportamentul ca urmare a unei munci intense, în afara de opozitia în lupta.

Regula jocului face sa nu opuna de la început practicanti cu o mai mare experienta sau constitutie fizica mai robusta, practicantilor a caror nivel este mai scazut. Instruirea în kendo nu este pentru a corecta, în sensul fizic al verbului, acest gen de practicant care, din contra, are toate sansele de a întâlni repede un kenshi expermentat care va fi în masura de al face sa-si stapâneasca în mod corect prea plinul de energe necontrolata.

Kendo are numeroase posibilitati pentru a canaliza, pentru fiecare, energia si a ajuta la dezvoltarea sa.

Aplicarea câtorva principii pe care le-am expus concis, permite a practica kendo conservând caracterul sau de arta martiala japoneza, traversând expresia moderna de disciplina de lupta si de scrima sportiva.

Practicantii si conducatorii kendo-ului au obligatia ca în viitor, sa pastreze si sa tina în viata aceste reguli ale jocului, care continua a dezvolta trecutul pentru a profita în viitor.

Daca sunteti interesat sa achizitionati o katana sau doriti orice alta informatie nu ezitati sa ne contactati completand formularul de contact
© 2006-2011 Katana.ro SRL. Toate drepturile sunt rezervate. Informatiile si imaginile continute in acest site pot fi folosite doar cu o permisiune scrisa.